Se apropia încă un weekend, din nou am vrut să ieșim din oraș așa că am plănuit să mergem undeva aproape de Cluj, ca să nu ne petrecem mult timp pe drum. Protagoniștii acestei excursii am fost: Ioana după cum îi spun eu, sau Oana după cum îi spune restul lumii, Gabi, Ioana B. și umilul povestitor. Am vrut să văd locuri noi așa că am ales Cheile Râmețului din Munții Trascăului, despre care aflasem recent că sunt cel puțin la fel de frumoase ca și Cheile Turzii.

Am plecat din nou vineri seara și am campat la intrare în chei, pe inserate. Era cald afară așa că după ce am instalat corturile am făcut o baie în râul Geoagiu, râul care a dus la formarea acestor chei. Nu era cea mai curată apă în care am facut baie, dar cu siguranță era mai curată decât mine (și nu ma refer la puritate sufletească). A doua zi am parcurs traseul prin chei, un traseu de 3-4 ore, dus-întors. Apa era mică și eram pregătiți cu echipament aproape adecvat pentru mers prin apă, așa că nu am întâmpinat dificultați mari. Pe măsură ce înaintam prin chei, pereții acestora se îngustau tot mai mult pentru ca în final accesul se se facă prin apă sau pe pereți, ajutați de corzi metalice. O arcadă calcaroasă marchează începutul părții mai dificile a traseului, unde trebuie să dai jos lanțul de aur sau pantofii cu toc și să te uzi puțin pe unghii Dacă vrei poți intra în apă până la gât, deși există și variante mai uscate. Cheile sunt situate la altitudine redusă așa că apa nu este rece. În schimb dacă ai și un aparat foto, trebuie sa îi porți grija în permanență. La ieșirea din chei, una dintre cărări ne-a dus printr-un lan de urzici, iar apoi în curtea unei biserici părăsite. Știam că aceasta făcea parte dintr-un vechi sat, locuit de 60 de familii, dar care astăzi e părăsit. Era destul de sinistru, dar cu toate astea ne-am plimbat câteva minute prin sat. Să nu își inchipuie nimeni că e o strada principală cu construcții pe ambele părți, unde parcă timpul stă în loc, ci mai degrabă câteva construcții țărănești împrăștiate într-o vale, uneori înghițite de vegetație, cu încăperi goale și neprimitoare în care doar dacă ai imaginație bogată îți poți închipui cum erau odată.

Ne-am întors tot prin chei, deși traseul se poate face și pe creastă, și cu această ocazie am mai făcut câteva băițe în apa nu foarte curată. După ce am ajuns înapoi am și plecat spre Scărișoara unde am reinstalat corturile pe întuneric, pe malul râului Gârda Seacă, după terminarea zonelor cu cabane. Am stat la foc până târziu, ajutați de niste beri, într-o liniște binemeritată.

Dimineața am mâncat pepenele roșu care a stat peste noapte în apă rece și după încercări repetate am făcut și baie în râu. Apa era mult mai rece decât în Cheile Râmețului, dar dacă soarele strălucea puternic și apa era parcă mai călduță. Spre dupămasă am pornit pe un mic traseu spre Izbucul Tăuz care, la 85 de metri, este cel mai adânc sifon cunoscut din România. La suprafață este doar un ochi de apă limpede și foarte rece, înconjurat parțial de un perete calcaros. O mică pancartă comemorativă amintește de un scafandru care și-a pierdut viața în încercarea de a cartografia sifonul. In prezent s-au vizitat doar primii 424 de metri lungime. Noi nu pentru scufundări am mers acolo, deși ar fi interesant, iar după ce ne-am facut cateva fotografii cu frunză de brusture gigantă, ne-am întors la mașină și am pornit încet spre casă.

Pe drum, am poposit în Albac să ne trezim puțin cu o cafeluță și o înghețată. Cum le stă bine orășenilor, am stat la o masuță, ne-am uitat la oamenii din parcul de distracții venit în zonă și am bârfit pe seama indigenilor, care savurau în tihnă dupămasa de duminică. Ne-am fi simțit prost dacă bârfa nu ar fi o activitate din ce în ce mai răspândită în rândul oamenilor de toate varstele, sexele sau rasele. Ca să nu las loc de bârfe, vă spun ce s-a întâmplat în fotografia de mai jos: am fost stropit cu mașina într-o altă pauză pentru necesități fiziologice, în Sălciua.

Vă invit din nou, dacă nu ați facut-o până acum, să vă înscrieți la newsletter-ul blogului, în partea dreaptă a paginii, acolo unde scrie ”Inscriere email”. În felul ăsta nu veți putea spune niciodată ”nu ai mai pus nici un articol pe blog, Raul”, decât daca chiar nu am mai pus. Muțumesc celor care au facut-o deja!

Ca să nu încep pesimist și acest articol și pentru că am forțe proaspete nemaiscriind de atâta vreme, menționez că, per ansamblu, orice ieșire pe care am întreprins-o, mai mult mi-a priit decât să nu îmi placă. Indiferent de vreme, anturaj, lumea întlânită, probleme, lipsuri sau surplusuri, singurul factor comun negativ este că timpul e prea scurt. Mi-am dat seama (mai demult, nu acum) că indiferent cât timp aș avea la dispoziție pentru calatorii, tot nu este de ajuns. Poate de aceea tind sa fug dintr-o parte în alta, să văd cât mai multe într-un timp cât mai scurt. Poate de aceea de câțiva ani încoace concediile nici nu mi le mai petrec într-un singur loc. Și nu în ultimul rând, poate de aceea călătoresc mereu în compania altor persoane.

Revenind la excursie, am plecat de vineri si am condus aproape încontinuu până la Băile Herculane. Am găsit o pensiune, chirpită de-a lungul timpului cu fel de fel de camere și holuri, dar care era la un preț rezonabil mai ales că începea sezonul estival. A doua zi, ne-am plimbat puțin prin stațiune. Deși este atestată documentar de aproape 2000 de ani, partea veche a stațiunii este în plin proces de dezagregare. Majoritatea construcțiilor vechi sunt închise. rugina contasteaza cu culorile ultimelor straturi de tencuiala care se desprind de pe ele si din unele crăpături cresc în voie copaci sau arbuști. Turiștii se plimbă prin partea nouă a orașului, acolo unde răsar mărețe hoteluri, pensiuni multicolore, pizzerii și tonete cu aceleași produse din plastica viu colorat, pe care le gasești în orice punct de interes turistic din țară. E normal, din moment ce turismul balnear în România înseamnă bilete prin sindicat sau la ofertă, persoane cu posibilități aproape reduse de cheltuială, pasionate de kitch, mici si tiribombe. Cel mai bine a sintetizat în câteva cuvinte un individ, pe podul din fața Bailor Neptun, îmbrăcat atât de clasic, cu pantaloni de stofă maro, ridicați până peste buric, cu vedere la sandalele cu șosete. Un clasic personaj de la parterul blocului, care strigă după copiii care se joacă în fața geamului, care își bate nevasta in mod regulat, care urmează aceeași rutină de cand are drept de vot, care își taia porcul lângă scara blocului sau care iese la picnic lângă autostradă. Acest clasic, văzându-ne, într-un exces de sinceritate pe care simțea din adâncul ființei sale că trebuie să mărturisească ceva cu voce tare a spus acru: ”Asta-i România după 20 de ani!” I-a răspuns nevastă-sa peste umăr: ”Hai odată!”

Era deprimant și după ce am făcut câteva fotografii, am pornit la drum, pe Valea Cernei în sus. După ce s-a împuținat numărul de turiști, am găsit un loc mai retras unde am făcut o baie si am mâncat puțin. M-a surprins plăcut numărul ridicat de fluturi. Încă din Băile Herculane, oriunde întorceai privirea puteai să vezi mici grupuri de fluturi survolând flori de pe marginea râului.

Am continuat traseul pe care ni l-am propus, spre Comuna Ponoare, unde se află unul din cele trei poduri naturale, Podul lui Dumnezeu. O fi a lui dumnezeu, dar din punctul meu de vedere este supra-apreciat, iar dumnezeu a închis ochii cel puțin în acea zi, cand in fața barului de pe partea dreaptă a podului erau opriți niște localnici la o bere, langă mașina lăsată cu ușile larg deschise, din care sunau cu veselie sunete de manele. La insistențele barmaniței și după ce au înjurat-o de căteva ori, au schimbat pe muzică populară. Ne-am mai plimbat puțin pe dealurile din apropiere, însoțiți de un câine căruia i-am răsplătit deranjul cu niste sărățele.

În Baia de Aramă, am cauta singurul restaurant, unde aș mai putea scrie o poveste despre lipsa de ospitalitate a chelneriței. Pe drumul spre Cheile Sohodolului, pe care le-am vizitat în ziua următoare, am oprit la Mănăstirea Tismana. Am fost plăcut impresionat de curațenie și de felul în care erau aranjate și întreținute spațiile exterioare. Mă întreb de ce nu pot oamenii să creeze lucruri de bun gust și pentru ei, nu numai pentru o entitate superioară pe care nici nu au vazut-o?

Seara târziu am găsit o pensiune unde mai aveau locuri, nu chiar aproape de chei, la un individ care în același loc avea păstrăvărie, pensiune, magazin alimentar, camping și bar. La recomandarea barmaniței, l-am acostat pe patron în bar, unde se uita la meci împreună cu niște localnici beți, nemulțumiți de rezulatat. Mirosea (duhnea/puțea) a alcool. L-am salutat și am întrebat dacă are locuri libere. S-a întors spre noi și ștergându-și transpirația, prin frecarea repetată a mâinii prin parul de pe piept, ne-a întrebat: ”Vreți să dormiți la mine?”. Sperând ca e o figură de stil și ca nu își dorește să ne ținem în brațe, am răspuns afirmativ și am fsot conduși spre capătul (ca să nu zic fundul) curții unde am primt o cameră în cea mai noua construcție a lu’ șefu’. Cel mai mult mi-a placut un perete din hol, unde o fotografie decolorata cu o tipă dezbracată era pazit la stânga de un goblen făcut cu picioarele, iar la dreapta de un pitic de gradină pe pervazul geamului.

A doua zi am plecat spre Cheile Sohodolului. Nu am gasit un loc liniștit unde să mâncam ceva pe păturică așa că după câteva fotografii am continuat să urcăm în amonte în speranța ca vom găsi ce căutăm. Toate poienițele erau ocupate de diverși cetățeni, dintre care cel mai mult mi-au plăcut cei cu lanțuri de aur groase, rezemate pe burtă. Abia după ce s-a terminat asfaltul a început să se împuțineze populația și am gasit un loc drăguț, pe niște pietre lângă râu. Am mâncat conservă de fasole cu cârnăciori încălzită la foc, am făcut o băiță în apa rece, am facut încă niște fotografii, iar după câteva ore de leneveală am pornit spre casa, cu o pază scurtă în Târgu Jiu, dar fără sa zăbovim prin Defileul Jiului. Apusul l-am prins undeva între Deva și Orăștie, si evident, am ajus acasă seara târziu.

Padisul se tranforma incet intr-un loc frecventat de prea multi cocalari. Si la fel cum ghioceii sunt vestitorii primaverii, cocalarii sunt vestitorii transformarii unui colt din natura in tiganie. Drumul care face legatura dintre judetele Cluj si Oradea prin Padis este in modernizare, apar cabane tot mai mari, mereu mai kitch-oase, iar de sub tufe nici iarba nu mai poate acoperi mormanele de gunoaie lasate de imbecili care cred ca ploaia, raul sau cine stie cine le va duce gunoiul la un container. Apropos de asta, la Tarnita intr-un loc in care cand eram mai tinerel, mergeam la malul lacului cu prietenii fara sa vedem alti oameni timp de 4-5 zile, indivizii cu mai multi cromozomi decat restul oamenilor, strang gunoiul in pungi, si impodobesc copacii de la marginea drumului ca pe pomul de craciun. Asa ca, daca vreti sa fiti in ton cu moda, sa se vada ca va descurcati si ca sunteti capabili sa luati decizii de unii singuri, atarnati pungi cu gunoi in copaci sau de ce sa nu strangeti gunoiul in pungi si sa le aruncati cu totul in vreun rau, ca doar le duce la vale. Sunt foarte pornit, nu?

In fine, bine ca mergem in natura! Mereu mi-a placut Padis-ul si ma bucur ca odata cu renuntatul la fumat am reusit sa ma capacitez sa reiau mersul pe trasee, chiar daca nu sunt de zeci de kilometri, dar macar e un inceput. Cred ca vara e pacat sa stai in oras la sfarsit de saptamana.

Nu vreu sa spun mai multe despre locurile pe care le-am vazut/revazut, voi lasa imaginile sa vorbeasca de la sine, asa ca va invit sa vedeti fotografiile din cele 3 excursii consecutive in Padis.

1Mai – ziua in care pana si cei care nu muncesc iau o pauza, ziua in care si dumnezeu s-a mai odihnit o data, una dintre acele zile care daca nu ar exista lumea ar iesi din casa si mai rar decat o face. Ciudat, poti sa mergi la un gratar cand vrei, dar parca e mai interesant sa te inghesui la mall pentru 2 cefe de porc si o tavita de mici, sa stai in trafic la iesire din oras sau sa cauti un loc in care nu sunt alti oameni sau masini din care sa se auda cristalin sunetul imbietor al manelelor. De 1 Mai mergem la munte sau la mare, in functie de regiunea in care traim.

Noi (Vlad, Gabi si cu mine) am mers la Balea, din nou la zapada, de parca in primavara asta nu am fost destul. Chiar ne gandeam ca daca oricum nu putem face baie in vreun lac de munte, mai bine ne mai dam pe placa pana mai este zapada.

La Cabana Salvamont ne-a intampinat un salvamontist la care, de atunci pana azi, i-am spus Ursul, pentru ca era un timp masiv, la vreo 1,90, cu mustata, cu voce groasa si ce sa mai zic, un om dintr-o bucata. Chiar ziceam ca in copilarie, la primul examen al vietii i-au dat un pai sau o lingurita de plastic pentru cafea si l-au trimis la vanatoare de ursi. S-a intors noaptea cu un unul pe umar si pe al doile il tara dupa el de-un picior. Noi ne-am intles bine cu el, doar nu am vrut niciunul sa ne rapeasca noaptea si sa ne duca in salbaticie la vreo aplicatie.

Am nimerit din nou un concurs in desfasurare, de data asta de freeride. Petrecerea in schimb a fost mult mai reusita decat cea din martie. Un baiat a fost atat de corect incat ne-a cinstit cu shot-uri toata noaptea. In rest am dat note celor ce dansau, ca un juriu veritabil, am purtat hartii cu slogane rasiste si am petrecut aproape pana ne-au dat afara din cabana.

Zapada se topea vizibil de la o zi la alta si chiar in zona cabanelor era suficient de umeda incat sa te incetineasca. Am facut cateva sarituri sambata si cateva duminica, pana mi-am tasat putin 2-3 vertebre la o aterizare si am pornit spre casa. Drumul spre Cluj a fost anost ca orice drum de intoarcere acasa dintr-o excursie reusita si pentru noi a incheiat sezonul de snowboard. Asteptam primele ninsori din toamna, iar in vara canicula sa putem face baie in lacuri, rauri, cascade pe la munte!

2011.04.03 – Coltii Trascaului (34)

2011.04.07-09 – Expotransilvania si iesire Dangau (54)

2011.04.17-18 – Predeal (45)

Am ramas in urma cu postarile si nu datorita faptului ca nu am mai iesit din oras, ci mai degraba pentru ca am iesit destul de des, iar in rest m-am odihnit. Iata, in sfarsit cateva cuvinte despre iesirile din ultima luna, comasate intr-o singura lectura.

Ca de obicei, sa nu stam acasa, am decis sa facem o excursie de o zi in zona Coltii Trascaului. Ne-am adunat destul de multi in final si ca de obicei cand e multa lume cu multe idei, e greu sa ajungi la un compromis. Unii eram pregatiti de gratar, altii de mancat la restaurant si ca sa impacam si capra si varza am vizitat Cetatea de la Coltesti inainte sa ne plasa la vreo masa pe la vreo pensiune. Abia acum, inainte sa scriu, am vazut ca Cetatea a fost construita in jurul anului 1296 si a ajuns asa cum e astazi (adica devaztata) in 1703. Ruinele ofera o perspectiva grozava a imprejurimilor si daca nu ar fi si alte persoane cand o vizitezi, ar putea fi un bun loc de relaxare. Oricum e un loc de relaxare, pentru ca urcarea e foarte abrupta. Dupa ce ne-am facut cateva fotografii (unele care pot suferi critici majore din partea anumitor categorii sociale) si am incercat sa vedem cat de gratiosi suntem cand aruncam pietre cu mana stanga, am coborat si ne-am cautat un loc unde sa facem un foc si sa prajim niste carne pe gratar.

In weekend-ul 7-9 aprilie, la Expo Transilvania s-a desfasurat Zoo Pet Fair si neavand altceva mai bun de facut am mers sa vad demostratia de dresaj canin, cainii si pasarile. Ce m-a impresionat, mai tare ca orice in acel sfarsit de saptamana a fost o demonstratie de dresaj de pasari de prada. Au fost momente in care pasarile zburau asa de departe incat le pierdeai din aria vizuala si cand credeai ca nu se mai intorc, apareau in viteza, parca de nicaieri si incercau sa prinda momeala din zbor. Am afalat ca procesul de dresaj al pasarii e mult mai scurt decat credeam, adica de la 2-3 luni in sus. Dresorii au fost suficient de amabili incat sa lase publicul sa isi faca fotografii cu ele pe mana, deci clar ca am si eu fotografii in care se vede ca ma descurc. Duminica am fost intr-o mica excursie, intr-o incercare nereusita de a ajunge cu masina la una dintre cozile lacului Tarnita dinspre Dangau Mare. Plouase si am ajuns intr-o portiune unde am preferat sa intorc decat sa fie nevoie sa fiu extras cu elicopterul, asta dupa ce m-as fi intors vreo 5km pe jos, pana in locul unde as fi avut semnal la telefon. Am incercat in schimb cateva tehnici de fotografie despre care citisem ceva pe net.

Gratie ninsorilor masive din acea saptamana si a riscului crescut de avalanse de la Balea, am decis sa mergem la Predeal in weekend-ul 17-18 aprilie. Ne-am cazat la pensiunea la care am stat in facultate, cand mergeam la schi, foarte ieftin si cu o priveliste destul de draguta asupra orasului. De ani de zile nu ma mai dadusem in zapada asa mare si de ani de zile nu m-am mai dat asa de mult intr-o zi cum m-am dat duminica. Pe scurt: un alt sfarsit de saptamana reusit.

Pastile le-am petrecut in Cluj, sau prin imprejurimi. Duminica am fost cu familia la un gratar, luni am fost cu prietenii la un alt gratar, iar marti am fost cu colegii de la munca la… un alt gratar (si ceaun).

De 1 Mai am fost la Balea Lac, a doua oara anul acesta, tot la zapada, dar aceasta excursie va constitui subiectul unei noi postari. Va invit sa vizualizati si fotografiile, daca nu le-ati vazut inca si sa va inscrieti in coloana din partea dreapta, daca vreti sa fiti notificati pe mail, de fiecare data cand public ceva nou.

La sfarsitul lui martie zapada se topea peste tot prin tara. Noroc cu webcam-urile ca poti sa fii la curent cu starea partiilor, nu din vorbe, dar prin imagini. Am vazut pe webcam ca la Cavnic mai este zapada si avand in vedere distractia de la Baia Mare din februarie, am decis sa mergem din nou in Maramures, mai ales ca era si evenimentul North vs South, un nou concurs de jibbing, organizat tot de cei de la Five-O. Din diverse motive am mers doar trei: Vlad, Gabi si cu mine. Aceeasi cazare, acelasi drum nasol pana acolo, aerul era ceva mai cald, Baia Mare asa cum il stiam si Cavnic inca practicabil pe placa. Nu prea m-am uitat la sariturile din concurs, am preferat sa fac cateva ture pentur ca am ajuns pe la ora 2 pe partie, in schimb la sfarsit am incercat si eu sa sar peste un bustean si pe o cutie, si mi-au iesit ambele sarituri. Eram impacat cu ideea ca am inceput cu dreptul anul 2011, din punct de vedere al snowboard-ului.

Seara am iesit la petrecerea evenimentului unde desi ma asteptam sa fie ca partea a doua a unui film bun, a fost ca prima parte a unui alt film. Ne-am reintalnit cu prietenii mai noi din Baia Mare si am petrecut pana spre dimineata.

A doua zi am iesit la o cafea in centru vechi al orasului, unde am avut privilegiul de a-l vedea pe un tip imbracat la propriu in protectii de sporturi extreme, in sensul ca pe o mana avea 5 sau 6 cotiere, casca in cap, protectie de spate s.a.m.d. De uimire, am uitat ca am aparatul la mine asa ca nu va pot arata nici o fotografie. Dupa cateva fotografii in gheto-ul din perimetrul strazilor Luminisului, Electrolizei si Horea, din Baia Mare, unde copiii tigani ne-au acostat de parca ne-au simtit de cand s-a oprit masina, am mers pe partia de la Suior, unde zapada era si mai buna decat cea din Cavnic. Au urmat alte ture pe placa, pe o vreme excelenta, o cafea buna inainte de plecare, aceleasi gropi pe drumul de intoarcere si un somn adanc pana a doua zi de dimineata cand alarma a fost cea care m-a anuntat ca a inceput o noua saptamana munca.

Ma documentasem putin inainte sa intreprindem excursia la Balea. Ma documentasem despre starea vremii, despre starea partiei, despre distanta si cazari, gasisem si evenimentul potrivit, facusem si calcule cu banii pe care urma sa ii cheltui, am pus totul in balanta cu statul acasa si ghiciti in ce parte a tras balanta.

Am plecat vineri (5 persoane) ca sa nu ne trezim sambata cu noaptea in cap si sa ne stresam ca ajungem prea tarziu. Dupa vreo 4 ore de drum noaptea, am ajuns la Cartisoara, cel mai apropiat sat de Balea Cascada, si ne-am cazat la Casa Duse, unde doamna de acolo ne-a asteptat pana la 12 noaptea. Ar fi meritat sa o evidentiez cu numele, dar cum nu i-l stiu, o vom numi in continuare Doamna de la Pensiune. Doamna de la Pensiune ne-a condus spre un apartament mult mai spatios decat am crezut initial, unde am platit 25 de lei de persoana. Tot Doamna de la Pensiune ne-a facut cafea dimineata, pe bani, dar era acolo, pe metereze, inca de la prima ora.

Sambata abia pe la ora 11 am prins telecabina si la scurt timp ne-au ajuns din urma ceilalti 5 participanti, care nu au venit de vineri seara. Telecabina urca de la Balea Cascada (1234m altitudine) pana la Balea Lac (2034m altitudine) si costa 20 de lei urcarea sau coborarea. Din pacate nu era suficient de multa zapada incat sa merg pe placa de sus pana la baza telecabinei asa cum imi doream, asa incat am renuntat rapid la idee. Sus, ne-am cazat la Cabana Salvamont (cea veche, am aflat ulterior), unde erau doi salkvamonti, ambii Ovidiu, adica Ovidiu ori 2, sau Ovizii. Cred ca e cea mai ieftina optiunde de cazare de la Balea Lac.

In zona lacului, peisajul era complet schimbat fata de cum arata la altitudini mai joase: foarte multa zapada usor inmuiata de la caldura, in care daca ma afundam, intram cu piciorul pana la bazin. Era interesanta urcarea pe jos prin zapada mare – inca nu stiu daca sa ii spun urcare sau tarare la deal. In doua zile am prins 10 minute de soare, in rest vremea alterna intre innorat si ceata foarte deasa. Chiar si asa, a fost grozav.

Evenimentul era Burn Photoride, un concurs in care te puteai inscrie fie ca fotgraf, fie ca sportiv (snowboarder sau schior). Fotografii incercau sa surprinda momente, dar pentru ca fotografia sa participe la anumite sectiuni de concurs, sportivul trebuia sa fie si el inscris. M-am inscris si ca fotograf si ca snowboarder, pentru ca oricum am vrut sa le fac pe amandoua.

Am gasit o stanca destul de mare, unde cu ajutorul lui Mircea, Lucia si Tudor, am si fotografiat cateva sarituri (cele mai mari de pana acum). Toate au un inceput, iar pentru mine anul 2011 marcehaza cu succes, inceutul sariturilor cu placa. Totul tine de exercitiu, in final. Ca fotograf, am participat cu 14 fotografii, prelucrate mai mult sau mai putin, dupa cum mi-au permis cunostintele in domeniu, pe care le veti putea vedea alaturi de restul fotografiilor din excursie.

Inca de pe telescaun am inceput sa aud argou snowboarderesc, sau slang, depinde de care parte a baricadei va aflati, de la cei ce cu mandrie fac parte din noua pseudo-generatie de sportivi romani, anume cei care cunosc terminologie doar teoretic, insotitori de sportivi, galerie infocata, creatori de zgomot sau bruiaj etc. De-a lungul timpului au inceput sa se incetateneasca si in limba roman, anumite cuvinte sau expresii din limba engleza, majoritatea termeni de specialitate din diverse domenii. Ar fi culmea sa traducem totul, ca si francezii sau spaniolii, dar la fel de culmea este si nivelul de absorbtie a cuvintelor englezesti in anumite cercuri, precum patratele de care vorbeam mai sus. Incerc sa reproduc cateva expresii, impreuna cu traducerea lor si cu regretul ca nu am avut rabdare sa retin mai multe:

„Stai sa-i dau un speed check” = Stai sa verific viteza

„Sunt bump-uri pe kicker” = Sunt denivelari pe trambulina

„Da cu flip-anu’ pe clear!” = Fa saritura aia prin rotatie dupa ce se risipeste ceata!

Seara am participat la petrecerea evenimentului (a nu se pronunta „event-ului”), unde cel mai culminat punct al serii, in afara de noi, au fost niste indivizi care sareau pe niste perne/tabureti ai sponsorului, si altii care ii fotografiau. Ne-am intors destul de devreme la cabana unde patru dintre noi, de lene, nu am mai urcat in incaperea in care se dormea ci am adormit pe niste banci in bucatarie. Mi-a fost frig doar dimineata, pana am facut ros de o patura cu care m-am invelit pe umatate de spate.

O noua zi, noi sarituri in locatii noi precum un parapet de la intrarea din tunelul prin care se trece spre Curtea de Arges. Acela este locul unde am si facut un fel de entorsa la cot, combinata cu intindere la muschii antebratului, pe care inca o mai simt, la mai bine de trei saptamani de la patanie. Adevarul este ca la fel ca si in alte sporturi, incepi sa te lovesti mai tare in momentul in care incepi sa faci sarituri. Tot prin tunel am trecut pe partea celalta a versantului unde din pacate, nu s-a vazut mai nimic din cauza cetei.

La coborare, tipul de la telecabina a vrut sa ne taxeze si pentru bagaje, cu toate ca la urcare nu am platit nimic in plus. S-a lasat pagubas dupa ce am facut mutre de romani nemultumiti. In drum spre casa ne-am oprit sa mancam intr-un loc pe care nu mi-l mai amintesc acum, am aflat ca s-au mai construit cativa kilometri de autostrada pe langa Sibiu si am venit spre casa fara alte evenimente notabile

Motivele pentru care am publicat asa tarziu este ca am asteptat mult dupa cateva fotografii de la o individa care a fost cu noi in excursie si ca am asteptat sa se termine jurizarea la concursul foto sa nu ma ia prin surprindere faptul ca am castigat. Nu am castigat, dar m-am simtit bine la Balea!

Demult, adica acum 3 ani deja, am fot in Mauritius. Nu aveam blog pe vremea aceea asa ca nu se vedea ca ma descurc decat din fotografii si de catre un grup restrans de prieteni. La scurt timp dupa ce m-am intors am fost rugat sa scriu un articol despre Mauritius, pentru o mica revista de turism, care acum nu mai exista. Iata, ma jos ce am scris atunci, nealterat:

Dupa ce am auzit de Mauritius pentru prima oara, am cautat pe internet sa vad pe unde se afla acest arhipelag. Am aflat ca micuta insula, de la est de Madagascar, nu este un arhipelag si este chiar Republica Mauritius, stat democratic de sine statator, in care, desi limba oficiala este engleza, oamenii vorbesc franceza sau creola (o franceza stalcita din care greu intelegi cateva cuvinte).

In fine, pe masina spre Bucuresti m-am recules, cat de cat, dupa momentele „grele” prin care am trecut cu ocazia revelionului. Dupa un zbor de 14 ore (aviono-fobia mea m-a facut sa tin minte durata exacta a zborului, chiar daca am facut escala in Paris), am ajuns pe aeroportul din Mauritius dimineata pe la ora 6. In cateva minute am inceput sa transpir, chiar daca geaca de iarna de acasa era deja ascunsa in geanta de mana. Fiind situata imediat sub tropicul Capricornului, temperaturile medii vara (din noiembrie pana in aprilie) sunt cuprinse intre 26 si 30 de grade Celsius.

Incet, incet ne-am adunat in parcarea aeroportului si ne-am urcat in microbuzele de transfer spre hotel. Desi absorbeam fiecare cadru pe care il vedeam pe fereastra, eram constient ca aveam sa descopar mai multe in saptamana care urma. Chiar la intrarea in hotel ne-au intampinat un grup de dansatoare zambitoare, cu rochii viu colorate, care se miscau sinuos pe ritmurile muzicii traditionale. Era cat pe ce sa nu observ o angajata a hotelului care tinea o tava de lemn, in care erau atent impaturate mai multe prosopele umede si parfumate. Mi-a zambit, m-am servit si m-am sters pe fata – transpiram in continuare, chiar daca nu stateam in bataia soarelui.

Compexul de cinci stele, intins pe o peninsula de cateva hectare, are 3 plaje private, patru restaurante, cateva baruri, un centru de activitati sportive, un centru de infrumusetare, teren de golf, gradini luxuriante, piscine, 325 de camere si aprtamente in bungalouri dispuse pe litoral (toate cu vedere la mare), si o multime de angajati care dau impresia ca unicul lor scop in viata este sa iti faca pe plac. Trecusera deja mai bine de 24 de ore de cand nu dormisem (somnul de pe avion nu se pune) si inca mai gaseam resurse pentru a descoperi tot ce are hotelul de oferit. Am facut baie in golfuletul din fata bungaloului in care m-am cazat (apa marii avea 23 de grade Celsius), m-am plimbat, am facut snorkeling (revin cu detalii mai jos), am consumat bauturi alese de la bar si am facut o groaza de fotografii.

Nu sunt genul mofturos (desi este la moda), asa ca am mancat cat mai diversificat. In limita in care mi-a permis stomacul, am degustat majoritatea felurilor de mancare expuse (si crede-ma, erau multe), pentru ca acesta era singurul hotel de 5 stele, all-inclusive de pe insula si vorba aia „cine stie cand mai ajung pe-acolo”. Desi aproape tot timpul am mancat in regim de bufet suedez, mesele lungi pe care abia incapeau platourile cu sosuri, salatele, bolurile cu fructe, farfuriile cu dulciuri, delicatesele din carne de peste sau miel, nu erau goale niciodata. Cand am fost serviti dupa meniu, am comandat mancaruri cu nume compuse din 4-5 cuvinte, pe care nu stiai daca trebuie sa le mai tai cu cutitul sau sa le mananci dintr-o singura inghititura. Aromele erau de cele mai multe ori interesante, dar uneori nu m-am putut impaca cu anumite gusturi, pur si simplu pentru ca erau prea diferite de cele cu care sunt obisnuit. Ar fi trebuit sa treaca mai mult de o saptamana ca sa ma obisnuiesc cu ele.

Influentele asiatice fac ca bucataria mauritiana sa fie la fel de diversificata ca si religiile de pe insula. Dominant este hinduismul, urmat de catolicism, islamism, protestantism si budism. In ziua in care am facut un tur al partii sudice cu o masinuta 4×4, am avut ocazia sa vizitam catva temple hinduse, viu colorate, cu multe basoreliefuri infatisand divinitati de care am auzit doar pe Discovery. Culorile vii erau prezente peste tot: pe cladiri, in decoruri, in vestimentatie, in mancaruri si in natura. Am vazut multe pasari, desi dupa cantecele care se auzeau din copaci erau si mai multe. Majoritatea plantelor erau inflorite, astfel incat peste tot pe unde priveam vedeam flori, care mai de care mai colorate.

Pot spune ca apogeul cromatic totusi, este sub apa. Printre multe sporturi pe care le puteai practica in cadrul programelor de agrement de la hotel, era si snorkeling-ul, iar daca aveai brevet de la vreo scoala de scufundari internationala, puteai sa faci gratuit scufundari cu echipament. La cateva sute de metri in larg era o rezervatie marina unde zilnic se faceau cateva iesiri pentru scufundari. Reciful de corali e incredibil: sute de pesti colorati, mai mici sau mai mari, cu forme din cele mai bizare inotau pe deasupra si printre ramurelele coralilor, unii singuratici, altii in bancuri de cateva sute, dar care se miscau ca o singura entitate. Puteai sa stai pe loc si ei faceau tot spectacolul, iar daca aveai o bucata de paine pe care sa o sfarmi in fata ta, sub apa, veneau mai muti pesti, din toate directiile, intr-o frenezie covarsitoare. Era asa de interesant incat am intrat in apa la snorkeling, chiar si pe ploaie. Dupa fiecare sesiune de scufundari, ma intorceam la barul de pe plaja si imi reveneam cu o bere sau cu vreun cocktail din suc de fructe exotice, elegant ornat, pana la cel mai mic detaliu.

In ultima zi nu ma puteam gandi decat la faptul ca m-as putea obisnui cu asa viata pe insula.

Acum, la doua luni de la intoarcere, revenit acasa la provocarile de zi cu zi, imi aduc aminte din cand in cand de plaja cu nisip alb, de reciful de corali, de cafeaua bauta la umbra palmierului, de vrabiile rosii, de soarele arzator, de culoarea campurilor de trestie de zahar pe fondul cerului inorat, de aroma fructelor de ananas proaspat curatate, de zambetul sincer al angajatilor hotelului si nu in ultimul rand de amabilitatea mauritienilor in general. Poate ca de aceea cred ca diferenta dintre turismul din Romania si cel din Mauritius este ca aici poti fi un turist multumit, pe cand acolo te simti oaspete.

Pagini Aurii este totusi firma care a contribuit la evolutia mea ca si om: am invatat sa vorbesc cu oamenii, am invatat sa vorbesc fara sa spun nimic, am invatat sa ma fac inteles cand vorbesc, am invatat sa incerc, am invatat sa nu prea dau fara sa cer, am invatat sa fiu serios atunci cand situatia o cere, am invatat sa fiu organizat atunci cand situatia o cere, am invatat ca sunt foarte multe lucruri care depind de mine, in care merita sa investesc energie, am invatat ca sunt lucruri care nu depind de mine si e o mare arta sa le identific rapid si sa nu imi mai bat capul, am invatat sa vad anumite detalii si am invatat sa inhid ochii la alte detalii.

Daca nu era Pagini Aurii nu mergeam in Mauritius, nu as fi cunoscut cativa oameni extraordinari, nu as fi demisionat anul trecut (in continuare nu cred ca am facut o alegere rea), nu mi-as fi dat seama ca micile invidii si barfe sunt universale si nu cazuri izolate, nu as fi devenit dependent de autoturism (in continuare nu ma pot pronunta daca e bine sau rau), nu m-as fi autoeducat sa nu fiu invidios si nu in ultimul rand, nu as fi ramas optimist.

Sunt multe lucruri care imi trec prin cap cand ma gandesc la 4 ani de munca in cadrul Pagini Aurii. Sunt multe si totusi putine, pentru ca aici intervine dilema mea vis-a-vis de munca. Muncesti doar ca sa castigi bani, de care sa te bucuri in timpul liber. Timpul liber este conditionat si limitat de cum si cat muncesti. Cum gasesti echilibrul? De ce cand trebuie sa te bucuri de timpul liber, sa cheltui banii pentru care ai  muncit, nu o poti face la 100% din capacitatea ta, pentru ca ai obosit sau ai acumulat stres de la munca? Apropos de asta, voi atasa fotografia de mai jos, pe care am gasit-o aici.

:: mergi la munca, trimite-ti copiii la scoala, fii in pas cu moda, comporta-te normal, umbla pe trotuar, uita-te la tv, economiseste pentru cand vei fii batran, respecta legea. Repeta dupa mine: sunt liber! ::

Imi doresc sa nu implic timpul liber in munca si nici invers in asa fel incat sa nu ma trezesc din nou peste patru ani cu impresia ca nu am facut tot ce am vrut cand am vrut. Mi-ar placea sa vedeti lumea prin ochii mei. De pe acelasi site, mai pun cateva fotografii care mi s-au parut ca spun ceva mai mult decat niste litere.

:: aceasta zi nu se mai intampla niciodata (introdu data aici) ::

:: bucuria de a nu ti se vinde nimic ::

:: Sfat(uri) pentru a supravietui recesiunii: 1. Nu mai cumpara porcarii inutile ::

:: munceste, cumpara, consuma, mori ::

:: E ok sa crezi: esti frumoasa ::

:: razi putin ::

Deja e primavera. Pasarelele ciripesc si incep sa isi construiasca cuiburi, pamantul de sub picioare nu mai e inghetat ci e noroios, soarele e mai mult timp pe cer, vantul sulfa mai caldut, ghiocei si alte flori isi fac loc printre frunzele de toamna trecuta, prea putine lacuri mai sunt inghetate, iar in toata lumea care are nevoie de stimuli externi cresc pofta de viata, dragoste si alte atitudini emotionale. Sunt categorii de oameni care nu au nevoie de primavara pentru asta si sunt categorii de oameni pentru care iarna nu e un anotimp fara farmec. Subscriu la acele categorii. As vrea sa fie iarna tot timpul, atata timp cat imi permit sa merg la snowboard cel putin o data pe saptamana. Asta nu inseamna ca e anotimpul meu preferat. Anotimpul meu preferat este vara deoarece ai multa flexibilitate in a alege variante de petrecere a timpului liber.

Cu ocazia topirii zapezilor, am decis sa mergem tot in configuratie de 10, la Arieseni unde de anul acesta s-a deschis o partie noua (Piatra Graitoare – Vartop), cu telescaun cu 4 locuri, pe o lungime de 1100m. Partia nu e foarte lunga, dar la fel ca si la noua partie din Baisoara, privelistea te lasa fara grai. Am gasit o cabana ieftina, in care pana la urma am fost doar noi, am luat mancare si bautura de acasa si am plecat de sambata pana duminica. Zapada se topea, deci nu era de cea mai buna calitate, dar dat fiind faptul ca afara au fost pana la 14⁰ C, se putea sta la terasa la un ceai sau o supa, se putea sta pe partie chiar si in tricou sau cum erau niste indivizi cu mai mult testosteron ca altii (si trebuia sa se vada), la bustul gol. Pacat ca nu erau si doamne sau domnisoare cu aceleasi porniri.

Am atins aparatul foto de cateva ori doar. Fotografiile sunt facute de Mircea si Lucia, de-aia am mai multe fotografii cu mine, decat in 2-3 excursii puse la un loc. Lucia a aratat un talent de fotograf deosebit facand poze stand pe burta sau in cine stie ce pozitii, ca sa prinda subiectii cat mai bine. Pe Tudor spre exemplu, l-a prins ca pe o fotomodel pe plaja. Seara am mancat o supica la o pensiune din zona, unde ca sa plecam au stins luminile si abia dupa ce am iesit de tot din restaurant le-au reaprins. Vlad Petroniu si-a regasit un vechi prieten. Am ras din nou ca nebunii aproape toata noaptea, deoarece unde sunt mai multe persoane de calitate, creste atat calitatea cat si cantitatea glumelor, cu alte cuvinte flow-ul.

Dimineata ne-am trezit destul de devreme si am avut nevoie cam de 3 ore sa fim in stare de functionare la 50% din capacitate. Am facut cateva ture pe partia noua si doua pe partia veche, asa ca pot spune ca cea noua e mai interesanta. Cu ce am ramas din excursie: intindere usoara in partea de sus a cvadricepsului, usoara febra musculara in alte parti, multa distractie si multa oboseala, adica asa cum trebuie sa fie un inceput de saptamana.

Inainte de a incheia, va invit din nou sa subscrieti la blogul meu, in casuta din partea dreapta.

P.S. Tocmai am aflat ca site-ul pe care imi tineam albumele foto se va inchide, asa cum am patit in 2006, asa ca imi cer scuze daca veti avea probleme in vizualizarea fotografiilor. Incerc sa rezolv problema cat de rapid.